Scrisoare către o hipoacuzică

Oana de la 76 către Oana de la 46

(temă în cadrul modulului Psihologia persoanelor surde și hipoacuzice, psiholog Claudia Iordache)

Dragă Onița,

Mi-am amintit azi dimineață de tine: Oana de la 46 de ani.
Era într-o sâmbătă, acum trei decenii, 25 octombrie 2025. Țin minte ezitarea și confuzia ta la întrebarea Claudiei din timpul acelui exercițiu în fața clasei.

Prezentai în fața grupului semnele tale identitare. Cel pe care ți l-ai dat singură, cu câteva luni înainte, la primul tău curs de Limba Semnelor Române din primăvară, cu litera O marcată ținând celelalte trei degetele răsfirate, cu mâna dreaptă în fața ochiului drept și mărindu-ți ochii în timp ce faci semnul. Iar celălalt semn abia l-ai primit atunci de la Floriana, cu care ai lucrat la acel exercițiu, în care îți atingi vârfurile urechilor în mod alternativ, cu degetele arătătoare, pentru a arăta cerceii deosebiți pe care încă îi port când nu interpretez. 

Era modulul de “Psihologia persoanelor surde și hipoacuzice” susținut de psiholoaga CODA Claudia Iordache, o experiență care te-a marcat cel mai profund din tot programul postuniversitar de „Comunicare și interpretare în limba semnelor române”. 
Te-a întrebat atunci Claudia ce i-ar spune Oana de la 76 de ani Oanei de la 46. 

Ce ai tu frumos și prețios acum și eu nu mai am?

Bubu ți-a spus primul că ești Onița lui. Iar tu te strigi pe tine însăți așa când te cauți. Și încă te simți vinovată că nu i-ai citit carnetele din cutia de pe dulapul din hol.

Să știi că atunci când am surzit, am regăsit-o cu adevărat pe Onița.
Nu-ți spun când vei surzi. Și nici cum e lumea aici, în 2055. 

Ha-ha! Știu că nu mai poți de curiozitate! Există salturi și ramificații pe care nu le poți încă percepe și mai știu că îți plac la nebunie surprizele.

Dar îți dau un indiciu: vorba care îți place ție, dancing about architecture aici, la mine, se întâmplă. Eu dansez arhitectura în ISL, limba internațională a semnelor (International Sign Language). Păi da, normal, sigur că o vei învăța! Dar abia când vei surzi vei reuși să interpretezi cu adevărat și să îți placă ce vei reuși să creezi în domeniul arhitecturii incluzive. 

Am avut și un avatar la curs, înainte să mă pensionez. Care interpreta în timp real, în LSR și ISL, pentru studenții aflați în sală și în online. Dar ssst, gata, mă abțin, nu vreau să deconspir mai multe despre vremurile ce vor veni.

A fost ideea ta. Momentul de cotitură a fost acum treizeci de ani, când ai fost extrem de sigură pe tine și ai ales calea de a înțelege cu adevărat cultura surzilor și a comunica prin Limba Semnelor Române. Ai făcut doar primii pași, dar ești deja pregătită pentru ce va urma, deși știu că nu mă crezi. A fost o experiență care a confirmat încă o dată cât de inspirată a fost decizia noastră de a păși pe acest drum.

Dar hai să trec la subiect! Uite de ce í-am scris de fapt. Mi-aș dori să găsești o cale în tine de a-i transmite Sarei, prima ta studentă hipoacuzică, pe care o îndrumi acum pentru lucrarea de disertație, perspectiva mea, a Oanei de la 76:

Dragă Sara,

Am înțeles în sfârșit că nevoia ta fundamentală este să îți fie acordat timpul necesar comunicării. Nu contează nici cantitatea de informații despre care majoritatea crede că trebuie neapărat transmisă și nici rapiditatea cu care o asimilezi, ci structura, claritatea și, mai ales, răbdarea.

Și eu și alți profesori aveam credințe limitative în privința ta. 
Acum am înțeles că dificultățile pe care le întâmpini în facultate nu sunt legate de viziune sau creativitate. 

Problema provine din zgomot: discuții interminabile, unde toată lumea vorbește repede, nu trag concluzii limpezi, nu repetă și nu trasează sarcini clare, cu pași mici și previzibili, pe care să îi poți urma. Am înțeles că te-ai simțit doar tolerată de profesori și chiar de colegii tăi studenți, în timp ce nevoia ta era de a percepe incluziunea în mod real.

Vreau să te felicit pentru proiectul tău de diplomă și pentru lucrarea ta de disertație, care au demonstrat comisiei internaționale că ești extrem de capabilă să auzi cu adevărat nevoile utilizatorilor pentru care ai modelat spațiile și să vezi soluții de arhitectură originale acolo unde alții s-ar fi blocat.

Și tocmai din acest motiv, Sara, îți scriu cu o admirație profundă și cu o recunoaștere sinceră a drumului tău. Ai transformat fiecare obstacol într-o întrebare de cercetare, fiecare ezitare a noastră într-un prilej de a ne educa, fiecare tăcere într-un spațiu de reflecție. 

Ai reușit să-mi arăți că a deține controlul, pentru tine, înseamnă să-ți creezi propriul ritm, să ceri claritate acolo unde alții se mulțumesc cu ambiguitatea, să insiști pe structură acolo unde noi ne pierdem în improvizație. 
Ai fost arhitecta propriei tale metode de lucru, iar aceasta este cea mai valoroasă lecție pe care am învățat-o de la tine!
Îți mulțumesc că m-ai făcut să înțeleg că incluziunea nu înseamnă doar acceptare, ci participare deplină, iar adevărata empatie vine din prezență și conștientizare.

Cu recunoștință, 
Oana de la 76 de ani.

Aș vrea să știi, Onița dragă de la 46, că am înțeles că nevoia ta în relație cu mine este să nu te mai temi de mine. Eu am trecut prin durerea pe care tu nici nu ai început să o simți și de care nici nu vrei să auzi. Eu îmi amintesc. Eu am citit carnetele. Am scris. Am împlinit ce tu amâni. 

Oana, să ai curaj! La 76 de ani viața e frumoasă! Amintirile commune sunt o comoară, iar viitorul tău și trecutul meu sunt pline de realizări la care te provoc să îndrăznești să visezi. Continuă să înveți, să crești și să te bucuri de fiecare moment!

Și nu-ți uita vorba, că doar de la tine știu proverbul din Bucovina:
Ochii spărie, mâinile bucură!